Invoc toți copacii, toate driadele, Luați ascultare la un strigăt absurd, Asurzitor, Care consumă toate celulele unei cărni îmbătrânite, Nu caut un Dumnezeu pentru că el există, Deocamdată, În mituri, fărădelegi spirituale și, mă bucur, mai ales, în pastile ale fericirii, ignor ce sufletul și mintea se ceartă, e o încăierare pe care o potolesc cu sete, cu setea de licori magice, ieftine, și ce gust îmbătător și neșlefuit, de scoarță de copac umedă, tot revin la copaci și nu e destul, nu mă ascultă mereu, dar sper, totuși sper că ascultă și-și înverzesc frunzele cu o durere transcedentală, dincolo de cuvinte și gesturi, doar cu privirile mele grele, avide de halucinații, unde sunt, unde mă regăsesc, într-un spațiu bine definit de crengi și încrengături, sunt pline de țepi, precum scursurile adunate și înăclăite ale unui suflet care poate nu merită, eu sper să merite, altfel de unde întrebările, ador cuvintele pentru că ele sunt mute, sunt surde, sunt imune la semnificațiile greșite pe care le dăm unii altora, suntem zei, sunt o zeiță fără nume, fără virtute, virtutea e în ceilalți, nu în mine, caut un dumnezeu totuși, recunosc, pentru că fără el nu am căutare și nu am sens, sensul e pierdut în vegetația parfumată a unui univers fără noimă, așa e frumos, să fie totul fără noimă. Cu toate antidepresivele, durerea mi-e anihilată în mine, o să renască în mine violent și o să o las, dar nu acum, nu când îți cânt cântece de leagăn care pentru tine nu au sens, păcat că nu au sens, sunt dragi, sunt frumoase ca roua picurândă pe pleoapele florilor și vinul sorbit cu buze murdare, plămânii mei au respirat un aer mult prea greu și ostil, sunt plămâni atrofiați de dragoste și căldură, iar căldura, știm, nu face bine, te sufocă, te defragmentează, te topește în materii dezgustătoare, atunci ce sens mai are și dragostea, dacă pentru noi nu pare să aibă sens, e o înlănțuire de cuvinte goale, bete, care habar n-au să se comporte ca atare. Cum e ca atare?
Trăiesc prezentul și e un prezent dulce acrișor, nu vreau să mă gândesc la momentul la care mă gândesc, un mâine perpetuu, la care sperăm să fie, despre care sperăm să fie de bun augur, nu înțeleg nici acum egoismul, deși mi-l înșusesc, nu reușesc să-l combat, încerc, crede-mă că încerc și mă revărs spre tine și mă împingi cu pietre grele, abrazive de încercările ulterioare, nu trebuia să fie șlefuite, să pară insidioase, nu, nu sunt, sunt abrupte, de ce arunci cu pietre în mine, când vin cu pielea goală și învinețită spre tine, am uitat, e doar un scenariu, e doar încercarea unei driade de-a trăi o viață nepermisă, dinainte de vremea ei, au spus-o și alții, ai spus-o și tu, nu e un basm, oamenii vin și pleacă, o spun eu, dar ce trist, ce trist că oamenii vin și pleacă și nu rămân să prindă rădăcini, e o oră magică, de 01 01, asta jucăm și noi, sistem binar într-o lume romantică, beată de natură moartă.
Vreau să-mi încrustez pe piele urmele adânci ale vieții, revin la copaci cu rugămintea de a-mi asculta rugămințile, rugăciuni simțite, nu spuse seară de seară, la capătul patului, nu, rugăciuni dintr-un preaplin, spunea o carte, un preaplin care seacă odată cu nașterea, nu mai înțeleg de ce naștem, n-am putea să rămânem prinși printr-un cordon ombilical de Mamă? Atunci ne simțim întregi, spun iar cărțile de psihologie, de dezvoltare personală, cum să crești când totul stă împotrivă, ne naștem ca să urâm, ne naștem ca să tăiem cordoane ombilicale, ce crimă crudă, ce crimă universală, ne omorâm în loc să ne naștem, ne naștem ca să murim, cerc vicios și de toată jena, mai bine rămânem în somnul de veci, înainte să ne reluăm reîncarnările, cele șapte, de ce șapte, atâtea deja vu-uri care trebuie explicate științific, de ce, dacă asta simțim, de ce ne ucidem în fiecare reîncarnare, unde sunt mările roșii care să ne si se deschidă de o mână cerească, poate chiar suntem blestemați să ne blestemăm unii pe alții.
m-ai lăsat în toate modurile posibile, nu eram de ajuns, cum a ajuns o existență să nu fie de ajuns, câte lupte să ducem cu noi, mi-ai spus că nu-ți satisfac dorințele carnale, nu-ți satisfac pofta de lume, păi cum, cum, când pofta de lume, pentru mine e pofta de tine, de ființa ta întreagă, nu știu dacă se numește dragoste, se spune că e necondiționată, da, necondiționată de suferință și de sacrificiu, m-ai lăsat pentru că nu m-ai lăsat să fiu eu, ce pot să fac, la asta m-am priceput cel mai bine, totuși, să mă las să fiu lăsată, dar ce fac cu mine, unde mai sunt eu, sunt în tine și mă respingi ca pe un cancer, m-au respins și alții și nu mai are nimeni ce să respingă, măcar asta mă face să merg mai departe, o carcasă de carne peste care trec anii fără să lase urme aurite, ci doar goluri umplute de patimi
nu vreau să dorm, somnul aduce suferință, aduce speranță, aduce deznădejde, degeaba tatăl a pus credința mai presus de orice, degeaba s-a rugat cu el și cu alții spre binecuvântarea mea, nu o merit și nu mai e cale de scăpare, scăpare de ce, până la urmă, ce bine e, pastilele de fericire blochează orice gând la trecut și viitor, orice gând la existență, am renunțat de mult să mă gândesc la ea, m-am gândit la alții, am căutat ca alții să se gândească la ea, la mine, și ce folos, nimeni nu s-a gândit la mine, ah, vocea depresiei, ah, vocea victimizării, ah, vocea mea, nimeni nu se gândește la existența mea, e curmată de altele, pentru că, știam, așa e frumos, să îți curmi existența pentru alte existențe mărețe, sunt un nimic și nimicul nu simte, momentan, nimic, ce bine, ce bine e când nu simți nimic
oare ce fac poeții, ce fac artiștii, se hrănesc din alții, se hrănesc cu tandrețea unor mâini transpirate atinse, aceia sunt zeii, cei care zâmbesc în fața morții, în fața predării, eu nu mai zâmbesc la nimic, nici măcar la binele tău, la binele lor, cu ce? Sunt cusută cu ațe îngroșate de fostele iubiri neîmplinite, văduvite, la ce bun, la ce folos? De ce să mai exist când existența e goală fără tine, e prima oară când nu am trecut și viitor, poate nici prezent, nu e durere fără timp și timpul locuiește în mine prin durere, mă definește durerea, mi s-a spus că sunt un val de emoții, sunt prea mult, măcar dacă aș ști pentru ce sunt prea mult, sunt prea mult pentru tot ce e și va să vie, mi-e dor de dumnezeul meu care m-a uitat, am spus o blasfemie, dar dumnezeu m-a uitat într-un întuneric dezorientat de lumini, sterilitate oare? Sterilitate se numește când dai tot și totul ăsta înseamnă doar un nimic, chiar și pentru cel care credeam că vede, dar nu vede, e orbit de întunericul lui, am înțeles acum, suntem orbi și căutăm orbește să nu mai fim orbi, deși orbim pe alții și pe noi, mă orbesc pe mine cu lumini și umbre, nu sunt cele pe care le vezi, cele pe care nu le vezi, dar le simți în ființa ta ancestrală, sunt curioasă ce zic marii bătrâni, marii înțelepți, mi-am tatuat sensibilitatea și înțelepciunea pe umerii unde nu cresc aripi, la ce bun, chiar azi vorbeam despre ele și știam că le-am renegat, le-am spus cu rușine, am uitat de ele, am uitat de mine pentru tine și nu a fost de la început de ajuns… las loc de gol, de nimic, de universul infinit și veșnic necunoscut nouă, mă întreb unde sunt energiile de care vorbesc cu nerușinare de când conștiința s-a născut și poate chiar și dinainte de asta, poate pentru că ne credem univers și habar n-avem să fim universal valabili.
Mă bucur că nu mă doare, acum, nu mă doare că m-ai părăsit pentru că nu îți satisfăceam poftele extazului, un șoc care-a trecut prin toate stadiile existenței mele nimicitoare, dar mâine, căci va exista un mâine, o să doară cu totul, până atunci, întuneric plăcut, închei cu nimic, pentru că asta suntem, reziduuri ale universului care nu ne merită, deși credem cu toată tăria că merităm tot universul, fără să dăm nimic în schimb, uităm că universul se transformă, nimic nu se pierde, dar ne-am pierdut pe noi, ne e frică să uităm de asta când vine somnul, de atâtea ori sper să fie cel de veci, poate așa vom ști ce înseamnă veșnicia spre care tindem cu atâta viteză, spre necunoscutul nemuririi, m-ai făcut să fiu nemuritoarea de rând, negându-mi predarea spre tot, nu mai înțeleg ce sunt, o particulă veșnic orientată spre centre de energie creatoare, fără loc, fără echilibrare, închei haotic cum ne mișcăm unul în jurul altuia, m-ai lăsat pierdută ca întotdeauna, ca dintotdeauna, spre mine și atât.
